Nu stiu cum sa incep.
Dar… muncesc toata ziua, si tot ce castig, investesc in sportul pe care il practic. Ma antrenez 3-4 ore pe zi, apoi muncesc, dorm, si a doua zi totul se ia de la capat.
Ok, nimic banal, nu? Asta zic si eu. Sunt altii cu probleme mult mai mari decat mine. Doar ca, nu stiu, degeaba ajungi bun intr-un anumit domeniu daca nu ai cu cine sa imparti bunele si relele din viata ta.
Ok, 90% am sa iau o medalie la concursurile care vor veni in curand. Si apoi ce? Daca nu am cui sa ii impartasesc bucuria, nu am cui sa spun despre asta si pe nimeni in spate, ce rost mai au toate pregatirile si antrenamentul?
Ok, veti spune ca sa o fac pentru mine. Bine, de acord cu voi. Dar am ajuns la o stare in care fac sport, nu din placere, ci doar pentru ca nu vreau sa imi bat joc de toata munca mea.
Dar…cum ziceam, ce folos? La ultimul concurs castigat, toti erau cu prietenii acolo, pana si cei care nu au luat nimic erau alaturi de prieteni si rude, iar eu, chiar daca cu medalia de gat, nu simteam nici macar o urma de bucurie, in afara de faptu ca eram multumit ca se terminase cu bine. Dar sentimentul acela, in care pur si simplu ii vezi pe toti alaturi de cineva, iar tu esti singur, complet singur, e de neimaginat…
Nu stiu, poate o merit sau poate nu. Va intreb: are rost performanta sa fie trecuta pe primul loc, in detrimentul dragostei? Dragostea e motivatia functionala a vietii, pe cand performanta ramane doar in cartile de istorie. Merita sa petrec 4 ore in sala, si apoi inca 12 la munca, pentru toate astea? Si apoi, intr-un final, voi realiza…ce?